El mergea la vale rostogolind cate un bolovan de lut. Pasea linistit peste crapaturile din pamant si rupea cu degetele frunze din copacii batrani. A incetinit din mers pret de cateva clipe pentru a scapa de norii mici de praf ce ii veneau in fata,

starniti de pasii lui pe drum si imprastiati haotic de brizele de vant. Mai rau a facut. Il tot ajungeau urmele sale de acum cateva bucati de timp in urma cand alergase spre rau. Praful nu te iarta, il calci in picioare si el iti intra in plamani. Cand a tusit prima data a priceput mesajul - praful nu sufera graba, galagia si in general tot ce se incepe cu "g". Praful e lenos, statornic, intelept si smecher. Prefera compania, prefera sa se deplaseze in cantitati cat mai mari, de regula asteapta sa ploua si foloseste apa pentru a trece in glod si a se lipi de papucii vreunui trecator. Cand revine soarele, aterizeaza in locuri noi, se usuca si revine la aceeasi stare de praf. Praful e vesnic - nu arde, nu se topeste, si in general nu poate fi distrus. Desigur ca au fost cativa curiosi care au incercat sa distruga praful, s-au zbatut din rasputeri, pana cand praful i-a facut praf.

Din praf am venit, incolo ne este si calea. Si tehnologiile au venit din praf, atunci cand peste el a cazut un pumn de electroni si au inceput sa oscileze. Viata oricarui dispozitiv e marcata exclusiv de praf. Cand acesta hotaraste ca a batut ceasul si tehnologia e invechita - se astearna domol pe placile cusute cu tranzistoare si scurtcircuiteaza reteaua. Apoi vine un mester faur si dupa ce inspira un fum specific imbibat cu particule de praf (care si aici isi exercita misiunea de a sopti direct in creier despre inutilitatea dispozitivelor) , semneaza pe o foaie alba si prafuita ca tehnica s-a uzat, si urmeaza sa fie aruncata intr-un depozit unde nu va face altceva decat - desigur, sa prinda praf!

Cand s-a apropiat de rau, nu a mai fost in stare sa tot macine multitudinea de enigme existentionale, au disparut parca si intrebarile, si cautarile. Dupa ce a stranutat in voie de trei ori, cum stranuta de fiecare data cand priveste la cer, fie chiar si reflectat in rau, a auzit suflarea vietii. Mai intai in bataia stufului uscat si galben de pe ambele maluri, apoi in racoarea stratului de aer rece care-i legana botind parca pantalonii mai jos de genunchi. Simtea libertatea, era chiar aici langa el. A sarit involuntar pe o piatra, ii era frica sa n-o striveasca, s-a luminat l-a fata, a cautat insetat de miscare pe unde sa-si opreasca privirea, si a ramas fixat cu un picior in aer, tocmai cand urmarea un pumn de furnici batand o cale lunga si intortocheata cu diverse fragmente in spinare. Si de la inaltimea lui, cu un picior inca zburdand prin aer, a realizat cat de inferior unei furnici poate fi! Acest gand a apasat greu peste constiinta. A tresarit de altfel. Sangele suprasaturat de un asemenea adevar, a curs infuriat spre inima, cum alearga in graba mare spre casa pe cat de repede ii tin picioarele copiii speriati. S-a pregatit si inima de primire, a lasat sa intre lichidul rosu, l-a presarat cu un praf ales special pentru asemenea ocazii, si cu o forta exagerata l-a propulsat inapoi.

Acel praf, cu iscusinta ales de inima, a fost botezat - orgoliu. E un fel de mandrie de a fi om, e foarte rigid si cere razbunare. Componenta sangelui schimbat l-a facut sa se agite, sa-i fie rusine chiar, de gandurile care-i pareau pure si dezgolite acum o clipa. Cel putin asta a crezut ca simte cand isi ridica piciorul din cimitirul furnicilor.

Trase aer in piept si se facu nevazut sub apa. Aici timpul nu se grabeste, decurge lent si nonsalant. El nu intra niciodata dezgolit in apa. Toata esenta raului o vedea ca loc pentru perfectiune si stralucire. Admira mereu pietricelele si mai ales faramiturile de sticla care intrau in apa ascutite, fragile, periculoase, agresive, iar apa cuplata cu timpul le imblanzea si le ierta totul. Ar fi vrut sa stea printre ele, sa le cunoasca firea, venera mereu amicii neinsufletiti. Nu era frig si nici friguros nu era, erau iluzii cu care el se hranea. Ii placea mult sa iasa din rau plin de haine, si sa admire cum curge apa de pe el. Aceste clipe, recunostea el, sunt cele mai sincere din viata. Soarele ii incalzea hainele, iar vantul ii fura stropii de apa. Nu se mai sufoca. Cauta cu ochii unde si-a lasat incaltamintea. Statea fixat si naucit, si-a incordat cateva perechi de riduri pe fata. S-a intors spre rau si a pornit cu pasi grabiti prin stuf. Undeva in spate, praful a luat cu asalt o familie de furnici de neam ales. Ele incaltase o pereche de pantofi.

Se grabea. Urma sa ajunga acasa si sa scuture covoarele de praf. De fiece data cand recurgea la exorcismul prafului din covoare, i se facea mila. Nimeni nu cunostea mai bine si nici nu putea pretinde, ca praful are clasificari stricte. Au fost invatati care au studiat din greu radacinile comportamentului prafului, fenomen obisnuit pentru acele vremuri. In atichitate se zice ca facultatea de Praf - aduna cei mai multi si inversunati doritori de renume. Si pe buna dreptate, am asistat si eu la unele competitii stravechi, in calitate de aspirant (cel care merge cu aspiratorul) ce-i drept, si va rog sa ma credeti - ca minunata noastra planeta se face tot mai mare si creste ca pe drojdii din cauza prafului cosmic care ne da tarcoale necontenit. Parca vad cum intr-o buna zi se va legaliza comertul cu praf, nu ma refer la cel din specia alba. Si se vor da in exploatare cantarele de praf pe de o parte, iar pe cealalta -masini de numarat firicelele, plati in praf, depozite, ati prins firul nu?

Eugeniu Frimu